Divorțul între părți - Regulamentele comunitare europene aplicabile

Pe 1 ianuarie 2007, România a devenit stat membru al Uniunii Europene, fapt care a condus la multe schimbări legislative pe plan intern. Din momentul aderării la Uniunea Europeană, statutul de membru UE face ca dreptul comunitar să joace un rol important în gestionarea situațiilor juridice, iar în caz de neconcordanță, legislația comunitară are întâietate față de legislația națională.


Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consililui din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii pârintești reprezintă principalul act normativ comunitar care reglementează materia divorțului, a încredințării minorilor și a sustragerii internaționale de minori pe teritoriul României.


Conform Art 1, acest regulament se aplică indiferent de natura instanței în situații legate de:

  1. divorț, separarea de drept și anularea căsătoriei;

  2. atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești.

Acest Regulament nu se aplică în situații legate de:

  1. stabilirea contestării filiației;

  2. hotărârea privind adopția și măsurilor premergătoare acesteia, precum și desfacerea și declararea nulității adopției;

  3. deciderea numelui și prenumelui minorului;

  4. emanciparea;

  5. obligația de întreținere;

  6. actele fiduciare și succesiuni;

  7. măsurile luate ca urmare a faptelor penale săvârșite de copii.

COMPETENȚA


Sunt competente să hotărască problemele privind divorțul instanțele judecătorești din statul membru:


a) Pe teritoriul căruia se află:

  • reședința obișnuită a soților sau

  • ultima reședință obișnuită a soților în condițiile în care unul dintre ei încă locuiește acolo sau

  • reședința obițnuită a pârâtului sau

  • în caz de cerere comună, reședința obișnuită a unuia dintre soți sau

  • reședința obișnuită a reclamantului în care acesta a locuit acolo cel puțin un an imediat înaintea introducerii cererii sau

  • reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin 6 luni imediat înaintea introducerii cererii și în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, are „domiciliul” în acel loc.

b) De cetățenie a celor doi soți sau, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, statul „domiciliului” comun.


COMPETENȚA INSTANȚELOR DE JUDECATĂ DIN ROMÂNIA DE A SOLUȚIONA CERERILE DE DIVORȚ


Normele referitoare la competența jurisdicțională din Romania se regăsesc în art. 915 din Noul Cod de Procedură Civilă, care prevede că „cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă nici unul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente international, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul.”


Art. 3 alin. (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 este incident, deoarece acesta prevede că în materia divorțului sunt competente instanțele judecătorești din statul membru de cetățenie al ambilor soți, neavând relevanță faptul că aceștia, cetățeni români, nu au domiciliul comun în România, dispozițiile art. 3 alin. 1 referitoare la competența instanței străine în care își au cei doi ultima reședință comună aplicându-se doar în situația în care cei doi au cetățenii diferite.


Conform art 915 (2) din Codul de Procedură civilă, ”dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni expres să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 a Municipiului București.


INSTANȚA COMPETENTĂ SĂ SOLUȚIONEZE O CERERE DE DIVORȚ DINTRE UN CETĂȚEAN ROMÂN ȘI UN CETĂȚEAN AL UNUI ALT STAT MEMBRU AL UE


Art. 3 alin. (1) și (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 este incident, deoarece cererea de divorț formulată de unul dintre soți se soluționează de instanțele judecătorești din statul membru pe teritoriul căruia se află reședința obișnuită a soților, sau ultima reședință obișnuită a soților în condițiile în care unul dintre ei încă locuiește acolo sau reședința obișnuită a pârâtului.


În Regulamentul UE nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp se prevede în art. 5 că soții pot conveni să desemneze legea aplicabilă divorțului cu condiția ca aceasta să fie una din următoarele legi:

  • legea statului pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită la data încheierii acordului;

  • legea statului pe teritoriul căruia soții și-au avut ultima reședință obișnuită, cu condiția ca unul dintre ei să aibă încă reședința respectivă în data încheierii acordului; sau

  • legea statului de cetățenie a unuia dintre soți la data încheierii acordului; sau

  • legea forului.

Acest acord care desemnează legea aplicabilă poate fi încheiat și modificat în orice moment, dar nu ulterior datei sesizării instanței judecătorești.


Concluzie: În situația în care sunteți în diasporă și ați decis să divorțați, puteți alege ca procedura de divorț să se realizeze conform legii din România, caz în care puteți apela la un avocat care să vă reprezinte pentru a nu a mai fi necesară deplasarea dumneavoastră în țară.


Citește și celelalte articole pe subiect:



124 afișări1 comentariu

Postări recente

Afișează-le pe toate